SITUAŢIA PREZENTĂ DIN ROMÂNIA
România a aderat la Convenţia de la Viena pentru Conservarea Stratului de ozon, Protocolul de la Montreal privind compozitia ozonului şi Amendamentul acestuia adoptat la Londra în 1993, urmat de semnarea Amendamentelor de la Copenhaga şi Montreal din 2000 şi 2001, respectiv Amendamentul de la Beijing, care include condiţiile referitoare la HCFC, din 2005.
România este o ţară cu un volum mare de consum de agenţi frigorifici care nu are producători proprii de CFC şi nici nu exportă CFC. Consumul de CFC, definit sub numele de Protocolul de la Montreal, este aşadar rezultat din import. Consumul de CFC in România a scăzut din cauza numărului de activităţi din sectorul de service şi fabricare. De- a lungul ultimului deceniu, industria în România a fost într-o stare de tranziţie de la întreprinderi de stat la cele private pe fundalul unei îmbunătăţiri a situaţiei economice. În această perioadă în România, au apărut fluctuaţii ale consumului de CFC.
CODUL BUNELOR PRACTICI - O CERINŢĂ UE
Adoptarea codului (CBP) va fi un factor important în stabilizarea forţei de muncă, din domeniu, la standard internaţional şi începând cu el, specialiştii, firmele se vor adapta mai uşor la introducerea standardelor şi directivelor cerute de UE. Există o serie de coduri care pot fi luate ca exemple şi adoptate în condiţii locale. În unele ţari, Codurile Bunelor Practici au fost redactate pentru secţiuni diferite ale industriei frigorifice şi a aerului condiţionat. De exemplu, pot fi separate coduri/secţiuni pentru aer condiţionat, frig comercial, etc. În alte ţări au fost dezvoltate pentru întreaga industrie coduri generalizate. În UE este în desfăşurare un proces privind corelarea standardelor tehnice ale statelor membre şi acesta include domenii sugestive despre ce este normal să includă CBP –urile din fiecare ţară. Toate statele membre vor trebui să înnoiască codurile şi standardele lor la nivelul “Standardelor Armonizate”. În domeniul frigului, şi aerului condiţionat, vor juca un rol important, SR EN-378, partea 1-4 la fel ca şi noul Regulament al CE 842-2006.
Codurile Bunelor Practici sunt de obicei schiţate de către reprezentanţi din comerţ şi apoi sprijinite sau aprobate de agenţii guvernamentale. In mod normal, un cod al practicii nu are statut oficial, dar clarifică modul în care legile generale pot fi interpretate în situaţii specifice.
Codul Bunelor Practici se explicitează prin SR EN-378, partea 1-4, atât din punct de vedere tehnic cât şi funcţional.
